Educaţie ecologică - educaţie pentru viitor

De ce se pune accent pe educaţie ecologică? 

       

       Pentru că, în prezent, oamenii folosesc (abuzând deseori, cu bună ştiinţă sau fără) resursele naturale ale pământului. În fiecare colţ al lumii, omenii taie păduri, extrag minerale şi surse de energie, erodând solul de la suprafaţă, poluând aerul şi apa, creând deşeuri primejdioase şi producând o ruptură a zonelor naturale într-un ritm fără precedent în istoria vieţii pe pământ. Deoarece cerinţele care decurg din suprapopulare şi dezvoltare cresc, devine tot mai greu pentru oameni să-şi satisfacă nevoile şi dorinţele. Şi devine de asemenea imposibil să scape de consecinţele degradării serioase a mediului: dispariţia speciilor, extinderea deşertului, contaminarea cu pesticide, creşterea problemelor de sănătate, foametea, sărăcia şi chiar pierderea de vieţi umane. Mulţi experţi sunt îngrijoraţi de faptul că, dacă acest ritm de distrugere continuă, vom fi martorii distrugerii treptate chiar a sistemelor care sprijină viaţa pe pământ.

    Educaţia ecologică este un proces care are scopul să îmbunătăţească calitatea vieţii prin asigurarea oamenilor cu „uneltele” de care au nevoie pentru a rezolva şi împiedica problemele de mediu. Educaţia de mediu poate ajuta oamenii să câştige cunoştinţe, deprinderi, motivaţii, valori şi angajamentul de care au nevoie pentru a gospodări eficient resursele pământului şi de a-şi asuma răspunderea pentru menţinerea calităţii mediului.

        Problemele de mediu sunt urgente şi trebuie abordate de întreaga comunitate, iar educaţia trebuie să fie o parte integrantă a soluţiei. Opiniile divergente privind starea mediului, consecinţele degradării acestuia şi rolul educaţiei sunt bune subiecte de discuţie şi dezbatere. Deasemenea educaţia ecologică n-ar trebui să impună oamenilor un anumit fel de a gândi, ea poate ajuta oamenii să înveţe cum să gândească – inclusiv cum să rezolve problemele, să ia decizii, să cântărească opţiunile şi să alinieze valorile cu acţiunile personale. 

        Pe de altă parte, educaţia ecologică sporeşte conştientizarea problemelor şi înţelegerea valorilor personale prin „descoperirea” atitudinii şi înţelegerii, ajutându-i pe elevi să-şi evalueze şi să-şi clarifice sentimentele în ceea ce priveşte mediul şi cum contribuie la problemele acestuia. Ajută fiecare persoană să înţeleagă faptul că oamenii au valori diferite, iar conflictele dintre acestea trebuie abordate pentru a preveni şi rezolva, în final, problemele de mediu. Educaţia de mediu este şi practică, în sensul învăţării unor lucruri cum ar fi plantarea unui copac până la reducerea consumului sau cum să trăim producând un impact negativ cât mai mic asupra mediului.

         În mod specific, educaţia ecologică accentuează aceste cinci obiective:

– Conştientizarea: înţelegere şi sensibilitate faţă de întreg mediul şi problemele lui; le dezvoltă abilitatea de a pricepe şi de a deosebi stimulentele, de a procesa, rafina şi extinde aceste percepţii; contribuie la folosirea acestor abilităţi noi în mai multe contexte.

– Cunoaşterea: înţelegere de bază privind funcţionarea mediului, interacţiunea oamenilor cu mediul şi despre cum apar şi cum pot fi rezolvate problemele legate de mediu.

– Atitudinea: un set de valori şi sentimente de grijă pentru mediu, motivaţia şi devotamentul de a participa la menţinerea calităţii mediului.

– Deprinderi: abilităţile necesare identificării şi investigării problemelor mediului şi să contribuie la rezolvarea problemelor acestuia.

– Participarea: experienţă în utilizarea cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite, în vederea unor acţiuni pozitive şi bine gândite care vor conduce la rezolvarea problemelor mediului.

         Educaţia ecologică este un „proces menit să atragă categorii de oameni care să fie conştienţi şi preocupaţi de problemele mediului înconjurător şi de problemele complementare, oameni care au cunoştinţele, atitudinea, abilitatea, motivaţia şi capacitatea de a lucra individual şi colectiv pentru găsirea unor soluţii problemelor actuale dar şi pentru prevenirea apariţiei altora”.

Omul, stăpânul lumii

            “Cu mult timp în urmă, vieţuitoarele au hotărât să-şi aleagă un împărat. Adunate în apele mării, au zis:
            -Cine va ajunge primul în vârful cel înalt al munţilor, acela va fi stăpânul nostru! La răsăritul soarelui, vieţuitoarele au pornit spre muntele din depărtare. Multe au rămas însă în apele mării: scoici, meduze, căluţi de mare, peşti mai mari sau mai mici. Altele au reuşit să iasă pe uscat: raci, crabi, broaşte, şerpi. Mai harnici, şoarecii şi şopârlele au ajuns în câmpii. Căprioarele, lupii, mistreţii şi vulpile au ajuns în zona dealurilor. Puternicii urşi, râşii cei iuţi, au ajuns la poalele munţilor şi acolo au rămas.             
             Numai OMUL a reuşit să ajungă în vârful munţilor, devenind stăpânul lumii.”