-De mult, de mult eram mic... Mama n-a început prin a mă învăţa să scriu sau să citesc, ci să socotesc. Voia să mă facă să nu-mi fie teamă de matematică. După ce mă învăţase să socotesc de la 1 până la 10, a sărit. Ea ştia că tot aşa de uşor se adună doi cu trei ca douăzeci cu treizeci, ca două sute cu trei sute, ca două milioane cu trei milioane. Eu mă ţineam fălos că ştiam să număr. Mult, mult. Regula de trei simple a ştiut să mă facă s-o inventez. Apoi a început calculul mintal.-
GRIGORE MOISIL
Grigore Moisil este primul copil al cuplului Constantin şi Elena Moisil, născut la Tulcea (n.r. – familia a mai avut un copil înainte, dar a murit la 2 ani de pneumonie). Matematicianul a avut trei fraţi: pe Florica, mama profesoarei Zoe Petre, Ioan şi Gheorghe, profesori, academicieni şi ei. O familie prea ca la carte.
Lecţii de umor şi stil cu Grigore Moisil
Haosul.Grigore Moisil era mereu înconjurat de cărţi. Casa de pe Armenească, nr. 14, unde-a locuit 28 de ani, era plină de dosare, manuscrise, extrase, fişe, reviste, numai hârtii, povesteşte soţia sa, Viorica Moisil, în volumul „A fost odată...Grigore Moisil“. Matematicianul avea această stranie abilitate de a găsi mereu orice căuta în micul haos din locuinţa personală. Asta poate şi pentru că interzicea categoric oricui să se atingă de hârtiile lui. Când se acoperea biroul, se muta la masa din sufragerie, apoi teancurile creşteau pe scaune, pe pat, pe jos, peste tot. Nu vă imaginaţi că Grigore Moisil trăia aşa, într-o continuă dezordine. O dată la câteva luni, făcea curat, mâhnit de faptul că pierdea prea mult timp cu această activitate. Şi păstra cele mai multe hârtii.
Ludic. Când era mulţumit de direcţia în care se îndreptau cercetările sale, Grigore Moisil fredona. Îi plăcea lui să mormăie cântecele de bucurie.
Cărţi. Am mai spus, dar Grigore Moisil era mereu înconjurat de cărţi. „Cărţile sunt făcute să circule“, spunea matematicianul şi le împrumuta cu uşurinţă, îşi aminteşte soţia lui. Când le aranja în bibliotecă însă, era foarte atent, iar capitolele de pe rafturi aveau, fireşte nume specifice: „Absurdităţi“, „Lecţii pentru nu ştiu cine“, „Invitaţii la care nu s-a dat curs“, „Proşti“, „Despre mine“, „De citit şi meditat“.
Mersul. Mergea domol. Cu paşi târşâiţi. Dar cu mâinile mereu la spate, pentru că i se părea de-a dreptul dizgraţios să-şi legene braţele în timpul mersului. „Părea că dă trupului, la fiecare pas, o mişcare săltată a unei marionete trase pe sfoară“, povesteşte soţia sa.
Pălăria şi paltonul. Îşi scotea pălăria – iar iarna, căciula – prin ridicarea ei pe la spate. Când intra într-o încăpere, avea mereu aceeaşi schemă logică: scotea paltonul, vestonul nelipsit de toamna până primăvara, trăgea puloverul peste cap, punea la loc vestonul. Dacă asta pare o bagatelă, trebuie să ştiţi că matematicianul chiar se preocupa de stilul său. Şi avea stil: mereu avea costumul şi cravata pregătite pentru fiecare împrejurare, iar cămaşa era mereu călcată.
La cumpărături. Cum nu-i plăcea să se tundă, lui Moisil nu-i plăceau nici sesiunile de shopping. Dac-ar fi putut, ar fi trimis pe cineva să-i cumpere şi pantofii, spune soţia sa. „I se părea absurd că un om chel trebuie să se tundă.“ Bărbieritul, însă, era altceva. Bărbieritul îi plăcea. Mai ales dacă avea lame de ras bune. Nu de puţine ori, fredona în surdină şi fuma în faţa oglinzii.
