Legenda mărţişorului
Prelucrare a unei vechi teme populare
La
marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să
câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul
lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata
ei care era tare bolnavă.
Într-o zi, pe când torcea şi plângea de
mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre
pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a
întrebat-o de ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:
-
Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi
leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la
viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea
degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să
plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de
zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală
dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:
-
Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli
fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos
şi eu.
Femeia
mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu
fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse
la capăt
lucrul,
legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în
obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.
De atunci, în fiecare prag de primăvară,
femeia împletea fundiţe alb- roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le
aducă sănătate şi bucurii.
